Hachiko: A dog’s story

 O poveste impresionantă despre loialitatea și devotamenul unui câine, din rasa Akita Inu, față de stăpânul său (Richard Gere, care este și producător în acest film).
Cred că întotdeauna mă vor impresiona poveștile și filmele despre câini, însă aceasta transcede berierele ecranului și te pune în fața unor scene vii pe care nu ai cum să le vezi fără să-ți însușești trăirile personajului principal și mai ales trăirile câinelui, care impresionează printr-o speranță asiduă, reală si credibilă, dar care în fapt este deșartă, de regăsire a stăpânului pierdut și mult iubit.

O dramă fără happy-end, bazată pe o poveste adevărată, care ne aduce aminte și ne învață că dragostea și prietenia în toate formele ei, există, palpită și respiră cu multă forță, chiar dacă dureroasă de multe ori, ea duce la împlinirea spirituală în cele din urmă. În cazul acesta, tind să cred că nu poate exista o dragoste umană atât de loială și devotată, poate doar între mamă și prunc.
Să mărturisesc că jumătate din film am plîns aproape în hohote? Nu cred ca are importanță sau credibilitate, însă cu siguranță merită efortul de a cunoaște o altfel de dragoste, o prietenie specială, o altfel de suferință, frumoasă în esență și cu foarte multă însemnătate.

Adevăratul Hachi

Fragmente..

În fiecare zi învăț ceva nou despre oameni și îmi place să analizez îndeaproape reacțiile, mimica și gestica persoanelor care mă înconjoară. Descopăr mereu altceva și regăsesc apoi la alții, diverse grimase, tipuri de zâmbete, gesturi, mișcări ale buzelor, ochilor, sunetul râsului și caut în arhiva minții unde, unde oare le-am mai văzut? Îmi place să descifrez ce ascunde un chip în spatele unui zâmbet sau al unei sprâncene ridicate, să-mi dau seama dacă e o realitate sau o mască, și de ce nu, să învăț să construiesc și eu la nevoie una similară. Mă întreb cum de rețin asemenea detalii și mai ales cum reușesc să le identific mereu și mereu la oamenii din jur? Mă ajută de multe ori să recunosc o bună intenție, o prefăcătorie, o pițiponcărie, un vânt de “vai ce important(ă) sunt”, adeseori mă și distrez copios de ceea ce mintea mea prelucrează.

Să nu mai spun de memoria mirosurilor, este absolut fascinant să mă “teleportez” în starea și emoțiile pe care le-am asociat într-un anume moment cu un anumit parfum. E indescriptibilă senzația de desprindere, de fascinație, de zbor nedefinit indus de memoria acestui simț.

Am învățat că răutățile sunt întotdeauna gratuite, mereu pregătite și mereu servite în cel mai nepotrivit moment, am mai învățat ca ele te iau mereu prin suprindere și te uimește aproape întotdeauna adresa expeditorului.

Mai știu că încrederea trebuie acordată întotdeauna cu titlu de obligativitate, doar celor pe care i-ai avut aături în momente de nebunie, furie, prostie, durere, răutate, fericire și dezamagire și că îți va fi întoarsă în clipa cea mai prielnică, în măsura în care ai știut să-ți alegi cu mare grijă și discernământ corespondentul. Nu este o regulă sau un fapt ce va avea loc cu certitudine, însa vreau sa cred cu tărie că voi avea un umăr aproape în clipele grele și ca am știut să semăn de-a lungul anilor bunăvoință, căldură și omenie. Cred că nimic nu e mai crunt decât să te trezești într-o mare de tristețe și solitudine și să realizezi că nu îți e nimeni alături să-ți întindă o undiță de speranță și să-ți indice printr-un gest aproape invizibil unde strălucește soarele pe cer.

Delir cu varză de tăciune..

Habar n-am! N-am idee! Mi s-a părut, mă simt frustrată și nu am înțeles motivul. Ok, accept, îți poți cere scuze, o dai cu bâta în baltă. M-am înșelat, îmi lipsește ceva, am o carență imensă în caracter pe care n-o pot repara nici repera. Mă macină, îmi produce disperare, uneori delir și nu mai recunosc peisajul. Revin. Respir. Tremur, trag aer în piept. Cad din nou. Mă doare. Aproape că renunț dar mă mănâncă viermele mândriei și al existenței sinelui, parcă încă mai am ceva respect pentru mine. Parcă, parcă, reușesc să-mi scot nisipul din ochi și sarea din gură, dar alunec din greșeală în urzici. Rahat. Urăsc prostia mai mare decât cea pe care o produc eu. Ce naiba fac? I need my first place! Am concurenți serioși și mă irită. Am nevoie de o salata de zen cu karma și aura, revitalizantă, să mă desfășor și eu nițel, cam prea mă ia lumea la mișto. Ce draci? Iar mă foiesc înfofolită în frunze de greață și mărinimie ba chiar umor și ironie, I need some lime please! Shit, iar am dormit mai mult decât era stabilit și am visat bălării prăjite, it’s pay back time..I need a nap. I’m out.

Some stupid cow girl.

Dorinta de a fi!

Eu sunt, tu esti, el/ea este, noi suntem, voi sunteti, ei/ele sunt. Pot afirma cu destula siguranta si fara pic de ezitare ca toti ne dorim SA FIM! Existenta noastra demonstreaza asta inca de la stadiul de celula, crosetata in codul nostru genetic si redata universului prin forma noastra umana si corporala.

Visele mele si alte tale, dorintele mele si ale tale, intentia lui si a ei.. sau a ta se convertesc in viata si lupta pentru o supravietuire grandioasa si pentru succese inchipuite si planuite intr-un curcubeu luminos si vizibil din spatiul negru si neinteles al fiintei supreme. Cum altfel, am reusi sa tinem ochii larg deschisi in lumea asta atat de complicata, sumbra si in acelasi timp draga si plina de usi, ferestre si drumuri care, alese corect pot oferi echilibru spiritului pe calea spre implinire si satisfactie.

Ma trezesc cateodata gandindu-ma la toate rautatile si dezastrele de pe planeta asta si realizez ca viata este aproape imposibila. Simt o disperare rece pe sira spinarii si ma intreb cum de este inca posibil sa mai fiu inca vie. Rumeg incet aceasta posibilitate si imi dau seama ca responsabilitatea de A FI aici, imi da dreptul de a intretine existenta si de a alege calea spre mine, si in acest fel sa ma ofer lumii spre fabricarea caldurii de care are nevoie pentru a respira. Fiecare dintre noi reprezentam celule ale acestui infinit organism, numit existenta, si avem datoria de a oferi oxigenul necesar proceselor de supravietuire.

ALEGEREA pare a fi CALEA spre ceva stiut doar de fiecare dintre noi, spre idealul si scopul pe care trebuie sa ni-l construim si sa-l urmam orbeste, avand datoria de a fi, de a incerca, de a discerne si a produce substanta care ne conduce spre ceva nedefinit dar care are o insemnatate cred eu, dincolo de posibilitatile noastre de intelegere.

Ar trebuie sa fim exstaziati pentru ca ni s-a oferit sansa de a lasa o urma, un fir de praf, o umbra pe harta vietii.

Mi-a placut tare, tare mult o replica dintr-un film care s-a vrut a fi o incurajare adresata unui anumit personaj si anume: in momentele cand simti ca esti invins gandeste-te ca acum mult timp ai fost fost cel mai rapid dintr-o mie de spermatozoizi (o pseudo reproducere 😛 ). Mi s-a parut a fi cea mai realista “oda” adusa vietii … but it’s just me 🙂

Un zambet de Paste!

Mai e un pic si o sa sarbatorim din nou Pastele. Fiecare dintre noi simte si traieste aceasta sarbatoare in stilul propriu, insa eu as vrea sa va urez sa fiti mai buni, mai blanzi, mai deschisi, mai zambitori si mai binedispusi decat de obicei!

Apropo de performanta..

..atitudine si conceptul de proactivitate, devenit deja un trend dar in acelasi timp o cerinta din ce in ce mai invocata de catre angajatori. Proactivitatea incorporeaza un set de abilitati si cunostinte indispensabile in dezvoltarea profesional-personala care pana de curand era familiara poate doar celor aflati in posturi de conducere si nu angajatilor cu functii, obligatii si responsabilitati clar delimitate si limitate.

Abilitatea de a gandi in perspectiva si orientarea spre solutii face parte din acest concept si mai mult, reprezinta un ingredient principal al succesului managerilor care in ultimii ani a devenit tot mai accesibil juniorilor sau intermediarilor carora li se ofera libertate de creatie, putere de decizie si cel mai important o ocazie inedita, eleganta, ofertanta care invita la evolutie, performanta si descrie/contureaza/schiteaza o cale sigura spre promovare.

Nu stiu daca aceasta “depresurizare” a accesibilitatii conceptului de proactivitate se datoreaza mult prea desuetei crize din dorinta de a reduce personalul si de a investi in resurse umane de calitate sau din dorinta performantei si eficientizarii rezultatelor pe termen lung, initial cu un minim de investitie si rasplatit mai mult sau mai putin echitabil dar care in viitor poate produce beneficii de ambele parti.

Multe sprancene s-au ridicat si se vor mai ridica la auzul acestui concept considerat mai degraba o strategie de pupincurism. Desigur, aceasta a fost sau inca mai este si parerea mea, insa constat pe zi ce trece si in situatii concrete ca acest concept capata din ce in ce mai multa greutate si substanta si isi castiga adepti din doua categorii: pupincuristi care au un scop clar de urmarit si “vizionarii” care au intr-adevar idei verosimile si cred in realizarea si rezultatele “produsului” lor fara a se gandi egoist doar la recunoasterea personala cat la eficacitatea si plauzibilitatea solutiilor obtinute.

Proactivitatea este in stransa legatura cu propria personalitate si capacitate de a rationa. Sta in natura noastra sa fim proactivi dezvoltandu-ne astfel conexiuni stranse cu capacitatea de a lua decizii conforme cu starea noastra de bine, cu confortul personal si cu dorinta de a imbunatati, de a reusi, de a supravietui in conditii optime.

Puse in contextul managerial aceste resurse au scopul de a conduce spre reusita si cred ca ar trebui sa fim ceva mai deschisi la propunerile proactive si sa discernem intre ce este convenibil de pus in practica si ceea ce este o proactivitate falsa care mascheaza intentii egoiste, idei, solutii gandite doar pentru propria satisfactie. Pe viitor cred ca aceasta directie destul de vag conturata in contexul actual va capata dimensiuni complexe si va conduce catre realizari importante si cu satisfactii financiare, profesionale si personale prezente atat in tabara angajatilor cat si in tabara managerilor.

Cel mai probabil este doar un punct de vedere simplist si optimist prezentat din perspectiva unui angajat entuziast sau poate prea putin informat dar care crede in reusita valorilor profesionale si veridicitatea calitatii umane. Complexitatea acestui proces isi va manifesta efectele intr-un viitor destul de apropiat si sper ca partile negative ce vor surveni sa nu depaseasca dimensiunea celor pozitive.

Deocamdata sper ca in timp sa fac parte din a doua categorie, insa momentan ma bucur ca nu fac parte din prima.

DIVERSE

Pentru ca nu am mai scris demult si pentru ca nu reusesc sa ma hotarasc asupra carui subiect sa ma opresc si PENTRU CA blogului meu ii e FOAME o sa va povestesc cate putin din toate. Desi am ideea naiva si infatuarea necesara sa cred ca nu scriu pentru cei care se aventureaza pe blogul meu, ci pentru mine ca-s eu desteapta, ei bine scriu pentru voi, dar si ca sa-mi dovedesc pe acesta cale ca poate nu traiesc cu impresia gresita ca am cat de cat talent la scris si pentru ca sustineam candva ca dom’le eu am cate o parere despre orice, pueril stiu. Ideea e ca, acum cand ma chinui sa am o parere despre acel “orice” ma lovesc de un vid de nimic, noroc cu blogul ca am timp sa coc ideile sa le sterg si sa le rescriu de zeci de ori daca nu-mi convine ce a iesit. Pe aceasta cale (stiu ca suna grotesc de penibil ) vreau sa multumesc celor care au citit ce m-am spetit eu sa scriu aici si mai vreau sa multumesc si celor care mi-au transmis, spus, scris felicitari. Bineinteles, mi-au gadilat orgoliul destul de profund felicitarile in cauza, dar mi-au aruncat si ceva impulsuri sa continui “lucrarea”pentru ca simteam cum ma pisca deja fiorul plictiselii de scris.

Bun, miercurea trecuta am incercat cu disperarea sa gasesc volumul II din “Cel mai iubit dintre pamanteni” al lui Preda de la Jurnaul National, la rahaturile alea de tonete de presa. Am fost dis-de-dimineatala la vreo 10, numai tonetari ursuzi care nu aveau macar bunul simt sa ridice ochii cand le vorbeam, ba ma mult se iritau vizibil cand intrebam de ziarul cu pricina. Au fost vreo doi care mi-au dat niste ponturi, adica, presa din Bucuresti vine in jur de ora 9 si ultimul, cel mai important, cartile se dau cu mult inainte de a fi aduse clientilor fideli. Bun, am ajuns la serviciu plina de nervi si le povestesc colegilor periplul meu de dimineata, auzindu-ma, una dintre colege imi sugereaza sa merg din timp la o toneta sa-i dau “ceva” respectivului tonetar sa-mi opreasca si mie cartea mult dorita. Mi-am luat si mai rau foc, am ajuns sa dau spaga si la tonetari pentru o carte??? Nu mersi , mai bine fac comanda de pe net si platesc 17 RON in plus pentru transport. Ahh, le-am sugerat tonetarilor sa-si indese undeva adanc cartile respective si sa le scoata pe gura 🙂 Ma simt razbunata! Thank you!

Then, sambata am jucat poker, cu aceasta ocazie am observat ca am evoluat, zic eu si ca ma initiez cu tupeu in tainele acestui joc amuzant dar si periculos in acelasi timp (ce zici Alex?) , bine cu fianceul ca a castigat potul la final.

Duminica, ora 5, intalnire in Corso, mult asteptata si surpinzatoare cu fosta “gasca” din liceu si actuala gasca din viata reala: Razvan (singurul mascul intre trei frumuseti rapitoare) adica eu Cristina sau chinezu, Georgiana zisa si Geta si Irina si atat 🙂 Va multumesc pentru onoarea de a va avea prieteni si va iubesc si mi-e dor sa ne intalnim mai des. Intr-un alt post voi scrie mai multe despre cum e cu prietenia asta.

Singura dovada a intalnirii de duminica

Si ultimul act, ieri seara, meciul ROM – AUT. Praf baietii astia, desi nu mai cred demult in magia piciorului lor sau in urletul ce le tasneste din piept cand interpreteaza imnul national, am uitat bataia crunta pe care am luat-o de la olandezi la Europene, egalurile cu Italia si Franta si totusi am sperat si m-am uitat cu interes la meci incurajata si de comentatorii care descriau o echipa a Austriei foarte tanara si implicit neexperimentata. Dar nu, baietii nostri n-au vrut sa ne dezamageasca si au mers in continuare pe vechea reteta, ba chiar au mai adaugat un pic de prostie, dezinteres, s-au impiedicat in prea multa experinta pe care o poseda si au dat-o iar cu oistea-n gard. Noroc de prea tanarul si prea entuziastul Tanase de la FC Arges care a mai animat jocul si ne-a mai spalat un picut onoarea. Oricum ma bucur ca nu merg la mondiale, nu o merita si s-ar fi facut de cacao. Asa, astept linistita sa-mi cumpar din nou ziarele de profil si carnetele in care sa notez scorurile meciurilor disputate si pe care le voi urmari cu mare interes. Promit de asemenea sa nu ma mai las dezamagita de nationala pentru ca nu le voi mai urmari meciurile pana cand nu-si vor spala creierile rancede si picioarele lancezite. Felicitari totusi pentru Tanase, Niculae si Goian! Despre Piturca nu am nici o parere.

Badea cel cu pene-n fund !

Delicios si aducator de audiente a fost aseara dialogul dintre stimabilul nostru prim-ministru si Mircea Badea. Pe cat de penibila a fost interventia respectivului personaj complexat de numarul de centimetri indesati in coloana lui nevertebrata si cartilaginoasa, pe atat de delicios era zambetul lui Badea cu greu intretinut pentru a nu degenera intr-un ras isteric si scalambaieli atat de caracteristice lui, dar atat de adorabile.

Era incantat si in egala masura surprins ca a starnit asemenea reactii de un penibil de neingaduit, care ii aduc la cunostinta ca desi o face pe bufonul deghizat, o face cu directie precisa, are rezulatate mai bune decat cele scontate si cel mai important este perceput ca atare.

Ma declar fan Mircea Badea ( desi ma enerveaza ca pe alocuri e misogin, ma enerveaza pentru ca se ia de balerini, bluze baby-doll si femei “pufoase”), este de o coerenta covarsitoare, are argumente, tupeu care este diferit de curaj, are fund in pantaloni, he has the guts si de aceea poate unii sau din ce in ce mai multi la un loc cu mine il considera un soi de ghid in ceea ce tine de politica si tagma politicienilor. Poate spune cretinitati si minciuni dar e credibil si joaca atat de bine sinceritatea si spontaneitatea incat nu ma pot abtine sa nu-l cred, nu pot!

Daca vreodata cineva il va mirosi de prefacatorie si facatorie, va iesi la pensie instantaneu. A castigat atata popularitate, notorietate si credibilitate incat nu o va putea sustine sau controla si va fi disecat ca un peste, pentru ca a simulat sinceritatea, dreptatea, incoruptibilitatea si a fost un zelos in toate actele sale de demascare a mizeriei servite de mascaricii politici.
Oricum dincolo de acest comic de situatie care da in dramatism, bufonul asta deghizat reuseste sa deranajeze, sa provoace reactii si sa capteze atentia primilor oameni politici in stat desi, desi este doar un bufon “pamfletar”, amarat si primitor de leafa.

Domnilor sunteti penibili, sunteti de rasul fundului lui Badea asezonat cu pene de cocos si plimbat gol in piata Victoriei !

Bluffing is politically correct!!

Most amazing bluff ever este incercarea irizata si sfortata a unui efectiv de oameni deghizat in romani mancatori de iluzii si sperante fugarite intr-un cerc viciat si aflat in descompunere . Betting, calling, raising, re-raising este big pot-ul calculat, dorit si castigat intotdeauna de o adunatura libidinoasa de politicieni. O aura de integritate si capabilitate pluteste deasupra capului lor construit inca din fasa pentru bluff.

Analizat dintr-un unghi mai mioritic, bluff-ul ar suna cam asa: da’ eu cu cine votez?

Un cetatean turmentat de origine romana, pribegeste dezorientat pe scena vietii sociale si politice in tara-i de bastina. Mintea i s-a ratacit, privirea i s-a incetosat, ochii i s-au inrosit, gura i s-a uscat. Gandeste ca stie, gandeste ca vrea dar aluneca insiduos in vartejul violent al idealurilor politice metamorfozate in chip de inger si demon, ademenit fiind de dulcele interes ce i se acorda in vreme de restriste pentru politicienii nostri, desprinsi parca din peisajul dilematic al unei glume de prost gust.

Testeaza, invata, protesteaza, se domoleste, o ia de la capat, se mira, respira si in final, daca ii mai ramane un strop de chibzuinta, preda armele cu smerenie, lasand loc altora sa poarte aceasta lupta, care de fapt nu are nici cap, nici coada, doar miez, care duce la delir, care distruge, otraveste si macina spiritul unui popor deja ros de moliile trecutului, de cultul glorios al unui dictator iesit de mult din decor.

Dar el, cetateanul, turmentat, de buna credinta, nu vrea decat binele poporului, indiferent de orientarile sale politice, independent de faptul ca el, in egoismul lui inocent, isi vrea lui insusi binele, crezand astfel din principiul inertiei ca el tine partea intregii natiuni.

Ma intreb daca nu cumva acesta incalceala a mintii noastre, nu ne joaca feste incercand sa ne indrume spre o cale deja batatorita, dar uitata, care are infinit mai multe resurse, dar care ratacite prin praful unor pseudo-dreptati si principii nu mai reuseste sa scoata capul la lumina, sa inoate, sa zboare, sa ne trezeasca mintile bete de durere si dezgust.

Asadar, ce ne-a mai ramas, ce ne va mai ramane, unde vom fugi, spre ce vom alerga?

Fumuri europene

Chiar daca cu greu ne-am fi imaginat ca aderarea la Uniune va produce schimbari vizibile, iata ca din ce in ce mai des auzim de norme si legi noi, strategii, “reguli de buna purtare” puse in aplicare si pe alocuri chiar respectate. Va reusi oare “Europa” ce n-a reusit nimeni in aproape 20 de ani de la caderea comunismului, sa impuna reguli cu o repeziciune oarecum intuibila si pe deasupra sa le mai faca si respectate? Sa traiasca Europa atunci! Si cin’ sa mai traiasca? Fumatorii, poate? Da, sa traiasca ca nu degeaba a ajuns mireasma de primavara europeana si la noi, ea s-a pregatit temeinic pentru eliminarea oricarui loc primitor si tolerant de fumatori! Un lucru bun ar zice unii, adica cei care nu asezoneaza tutunul de 10, 15, 20 de ori pe zi cu orice activitate savirsita. Insa de cealalta parte a baricadei situatia e chiar dramatica. Mai pe scurt fumatul in locurile publice, in restaurante, cafenele, pub-uri si asa mai departe a fost interzis. Un adevarat cosmar pentru cei care isi cauta alinarea, sa zicem intr-un bar si care aproape saliveaza de placere la gandul ca vor savura o TIGARA! Barul ca barul, dar ce te faci cand, dupa o portie de pizza sau orice alta combinatie culinara simti o nevoie aproape fiziologica de a fuma si tu vezi atarnand victorioasa pe undeva o placuta cu inscriptia FUMATUL INTERZIS/OPRIT! Mi se pare ciudat ca scriu ca si cum regulile acestea ar fi de cand lumea, cand de fapt ele sunt foarte proaspete dar desigur aplicate ori riguros ori dupa cum convine conducerii, deja se pot numara pe degete locurile in care se poate fuma in legalitate. Si astfel vrand, nevrand normele europene privind fumatul sau interzicerea lui pot genera o adevarata strategie de marketing pentru unii si implicit profit sau chiar publicitate. Desigur, eschivele patronilor cate detin astfel de localuri sunt adesea hilare. Invocand marimea redusa a spatiului si evident fiind sub aripa protectoare a legii, te asigura inca de la intrare ca viciul iti este tolerat sub auspiciul placutei agatate in geam “LOCAL DESTINAT FUMATORILOR”.
Iata cum Europa noastra draga se ingrijeste de sanatatea noastra, a plamanilor nostri si chiar reuseste intr-un mod arogant, poate pertinent, poate ferm sa provoace atitudini, schimbari fiziologice, nevroze, abstinente si poate in final R E S E M N A R E.