Se cuvine sa ..

Simtim magia Craciunului chiar daca nu mai suntem la varsta cand inocenta este un mod de viata;

Sa  credem in Mos Craciun chiar daca el e doar o inchipuire sau o strategie de marketing; 

Sa admiram cu incantare bradul “eco” pe care l-am cautat cu infocare prin magazine si l-am impodobit cu cele mai fancy ornamente;

 

Sa primim cadouri de la parinti cu aceeasi nerabdare din copilarie si sa fim dezamagiti daca suntem tratati ca “oameni mari” care nu mai au nevoie de cadouri;

Sa credem ca de fapt cadourile primite totusi, sunt din “lucratura Mosului”;

Sa “condamnam” oamenii din jurul nostru la bucurie, voie buna si zambete chiar daca unul dintre acestia, este taximetristul care ne aduce acasa dupa o lunga alergatura prin magazine.

Fii spiridusul Craciunului si imprastie magie si bucurie.. and world will become a better place, a happy place!

 Spiriduseste-te de Craciun!

definitii despre..

Dragoste  – fara definitie

Sarut - intim si privat

Asteptare – apasatoare

Incredere – greu de obtinut si extrem de usor de pierdut

Fericire – suma tuturor sentimentelor

Rai – se spune ca este sinonim cu iubirea, pacea si armonia

Iad – fiecare trece pe acolo mai devreme sau mai tarziu

Durere – o experienta necesara

Tacere – are stranse legaturi cu intelepciunea, sunt aproape de acord

Melancolie – iti aminteste de ce a fost si nu mai este

Task completed from Anca :)

Cat de repede e bine sa judeci?

In ce conditii, in ce situatii, dupa ce criterii si mai ales cum faci selectia oamenilor care merita sa fie judecati.. de catre tine? De cat timp ai nevoie pentru a delibera sentinta judecatii, cum o faci cunoscuta si mai apoi cum o aplici?

Pe ce ne bazam cand strangem dovezile la dosarul vinovatului in raport cu delictul comis fata de noi, fata de societate, fata de legile firii, fata de orice?

Cine a miruit pe judecatorul din fiecare dintre noi, sa fie un mecanism de judecata si emitator de procese acuzatoare, in fiecare secunda in care avem ochii larg deschisi, sa privim o lume inchisa in propriile secrete, in propriile valori, in propriile tabieturi si obiceiuri? Mai pe scurt CINE SUNTEM noi, fiecare dintre noi, sa emitem sentinte de judecata asupra oricarui individ care ne-a trecut macar, fie si pentru un moment prin fata ochilor?

In aceasta pledoarie, ma voi referi doar la oameni, pentru ca desi exista situatii si conjuncturi care pot genera acuze, cei ce le genereaza suntem fiecare dintre noi, in fiecare nanosecunda care ne strabate viata.

Pentru ca desi nu ne aflam inchisi intr-o camera jegoasa si stramta, pentru o crima sau un delict oarecare, conceptul libertatii este derizoriu, iluzoriu, utopic, este un mit, nici macar nu stiu de ce a fost inventat, pentru a denumi sau a desemna, ce, ce??

 Conceptul a fost inventat pentru a sublinia o deficienta, o incapacitate, un lips, un neajuns al rasei, oricare ar fi ea, este un fel de unicorn izbavitor, nazuim la el, ii stim simbolistica, dar niciodata nu vom fi alesii care il vor vedea si-l vor atinge. Imi pare chiar ironic, sarcastic, ne rade in nas, la fiecare suflu care invoca libertatea.

Asadar, in conditiile in care suferim de aceasta afectiune congenitala, cine ne da dreptul sa judecam la viteza luminii orice si pe oricine? De ce placerea morbida de a fi justitiarii altor destine decat alor noastre? De unde placerea de a condamna si de a desfiinta in cautarea laurilor victoriei, de obicei in ochii celorlalti?

E o dependenta a firii noastre, adoram sa aruncam prima, a doua, a saptea, a mia piatra, avand constiinta ca vom primi inapoi noiane de pietre, poate chiar bolovani si stanci, dar ne place, nu ne putem abtine si ne simti puternici si invincibili cu fiecare “varsare de sange” pe care o vedem in ochii acuzatului, stand chircit si umilit in scaunul lui.

Iar noi, de sus, de sus, ne lafaim si ne tavalim in tronul maretiei noastre care ne da dreptul sa sfartecam orice si pe oricine sta in calea manifestarii ego-ului si atotputerii din dotare, cu care ne prezentam negresit pe scena judecatii zilnice.

Deliciu, pe scurt

Cu el de mana, cu gandul la o prajitura savuroasa, ne indreptam voiosi spre cofetarie. Un spatiu cochet, aerisit si cel mai important cu vitrine doldora de bunatati dulci, dulci.   

O prajiura catalana, absolut delicioasa, o apa minerala si noi doi zambitori stand fata in fata, la masa de langa geam.   

Schimbam priviri incantate, stimulate de simtul gustului, imbatat cu arome de ciocolata, fructe si un blat pufos, dar crocant in acelasi timp. O alegere fericita. La urma, gurile noastre nu au ramas inclestate de prea mult zahar.    

Ne declaram in tacere multumiti de alegerea facuta, iar viteza miscarilor de du-te vino ale linguritelor incarcate, declara acordul nostru tacit ca vom reveni cat de curand intr-o noua escapada cofetaristica.   

I-am multumit pentru momentul delicios si fugar, cu siguranta il vom repeta, a fost intens.   

All war is deception!

“Ask not what your country can do for you – ask what you can do for the country” (John F. Kennedy )..  perimat as spune..

..  ma intreb oare in societatea noastra, in tara noastra, in orasul nostru, in acest moment, mai avem inca dreptul de a ne intreba daca mai putem face ceva pentru aceasta gloaba numita, stat, haituita si inrobita de obstea conducatoare? Sau mai avem indrazneala de a mai astepta sa fim tratati cu decenta si consideratie?

In orice caz, nu cred ca in acest moment si in urmatoarele decenii cel putin, statul ne mai poate oferi noua ceva, cetatenii sai, jertfe si sclavi ai politicii mafiote, sacrificati de o gasca restransa care vrea sa ucida ca o molima douazeci si ceva de milioane de suflete.

 Ma uit in stanga, in dreapta si in orice directie imi permite gatul sa-mi sucesc capul si vad.. nimic. Mai ai puterea sa fii optimist si sa spui, lasa, o sa fie bine? Mai ai credinta necesara sa speri ca vor veni vremuri mai bune, zile luminoase in care sa nu mai duci grija ratelor de la banci si a datoriilor care parca nu se mai termina si te subjuga?

E prea tarziu sa mai regreti gandidu-te retroactiv ca ai luat decizia, la un moment dat, de a te indatora pentru ani sau zeci de ani la o banca, in speranta unei vieti mai bune. Te gandesti cu regret ca ai studiat ani de zile ca sa accepti un job si un salariu mizer in timp ce nepotrismul promoveaza nulitati si interese personale.

Televizorul iti prezinta show-urile zilnice ale clovnilor sadici care se scalambaie doar, doar or mai prosti  niste prosti in al doiprezecelea ceas. N-ai cum sa nu-ti fie sila, n-ai cum sa nu fii dezgustat, in cel mai optimist caz esti indiferent.

Se da o lupta crancena pentru supravietuire, pentru demnitate, pentru decenta. Se spune ca binele invinge intotdeauna raul.. asa se traduce speranta, desarta sau nu, daca exista, inca mai e o sansa.

Poate ceea ce a spus Kenedy nu e chiar atat de “desuet” in contexul actual, poate avem nevoie sa fim proprii nostri eroi si sa renastem din propria cenusa.. ca pasarea Phoenix. Suferinta se poate sfarsi prin vointa noastra sau macar o putem alina.

Aud din ce in ce mai des chemarea la revolta stradala, sa fie asta solutia? Chiar suntem o natie predestinata a lupta pentru libertatea noastra, pentru drepturile noastre prin forta bruta si rascoala? Ne-am intors inapoi in timp?!? Poate meritam asta. Ne place suferinta, ne place sa fim tratati urat, ne place sa traim resemnati si sa acceptam fara prea mult zgomot ceea ce ni se ofera – ca o nevasta indragostita de pumnul sotului alcoolic.

“If you will not fight for the right when you can easily win without bloodshed; if you will not fight when your victory will be sure and not too costly; you may come to the moment when you will have to fight with all the odds against you and only a small chance of survival. There may even be a worse case: you may have to fight when there is no hope of victory, because it is better to perish than to live as slaves.” beautifully said by Winston Churchill

 

Facebook as in.. existing

Intr-o discutie cu o prietena, printre alte, am intrebat-o oarecum indignata, da’ tu de ce nu ai cont pe facebook? Iar raspunsul a venit promt si foarte calm: “nu vreau sa exist”! Am avut o revelatie. “Uau, exista viata dincolo de facebook? Really??” Iar indignarea mea a luat forma amuzanta a acestei replici: “Sa stii ca orice persoana care se respecta are cont pe facebook” si am inceput sa-i turui cateva motive, zic eu intemeiate (zau asa!) pentru care ar trebui sa existe si ea.
N-am priceput exact in ce moment m-am lasat “pacalita” sa-mi fac cont pe facebook, dupa alte experinte nefericite si plictisitoare pe alte retele de socializare, gen myspace si hi5 (da, stiu, hi5), dar indemnata de entuziasmul celor din jur, am zis hai, fie, tre’ sa exist si eu! Recunosc nu m-a prins faza cu ferma dar am descoperit multe aplicatii si cel mai important informatii despre oricine si despre orice si oameni de existenta carora nu stiam dar despre care as fi avut curiozitatea sa aflu mai multe sau persoane cu care am pierdut legatura.
Da, stiu, asta puteam face asta si pe celelalte retele, DAR, pe facebook e altceva, e.., nici nu stiu cum sa-i spun, te prinde, e oarecum select, nu e circareala, nu e o simpla retea sociala virtuala, e un gigant de informatie, este un instrument de promovare (de la cea mai chirchita afacere pana la banci si mari brand-uri), instrument de propaganda, etc.. deci, e ALTCEVA! Din pacate nu reusesc sa gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie summum-ul acestui extraterestru al world wide web-ului.
Pentru a-ti face loc in aceasta lume virtuala trebuie sa-ti schitezi si sa-ti conturezi continuu identitatea, nu neaparat cea reala si poti sa promovezi si sa exploatezi doar o latura a ei sau mai multe.
Cred totusi ca nu trebuie depasite anumite granite, se creeaza un soi de dependenta, dar tine doar de fiecare dintre utilizatori pana unde se merge cu dezgolirea intimitatii si identitatii. Poti pasi cu usurinta pe un taram alunecos care iti poate afecta viata personala dar si cea profesionala! Poti obtine si avantaje in sensul acesta insa trebuie sa o faci cu mare atentie.
Profilul de facebook poate fi preceput ca un C.V si o scrisoare de intentie pentru un angajator destul de curios sa afle mai multe informatii despre un pontential angajat.

Artă în imagini

Sunt frapata de fiecare data cand am ocazia sa vad o fotografie din care transpare o emotie atat de puternica incat ai senzatia ca o emani chiar tu sau in care actiunea pare atat de vie incat esti aproape convins ca iei parte la ea. In zilele noastre tehnologia anuleaza aproape toate granitele si barierele care te opresc in cautarea celor mai monumentale imagini si celor mai talentati artisti, indiferent tipul de fotografie abordat. Ti se taie respiratia in fata unor secvente rupte de pe “film” realizate de artisti muti dar al caror suflet si minte canta.
Ochii artistului lucreaza neobositi, iar din miscarea lor se revarsa curiozitatea si bucuria de a cauta si prinde in capcana obiectivului lumina ideala. Principiul simplu al “camerei obscure” creeaza monstri ai creatiei si imaginatiei unor minti indragostite de culori, lumina, viata, oameni, iar pentru a completa si realiza astfel de capodopere adaugam aparatura necesara sau adecvata si efortul editarii.
Desigur, nu oricine este maestru in arta fotografiei, ma gandesc doar la cei care sunt cu adevarat talentati, pasionati si dedicati.. calitati fara de care am vedea doar capturi inerte si plate care au darul doar de a exista si atat.
Desi am crezut ca orice om, de oriunde ar fi el si oricare ar fi bagajul lui de cunostinte, ar ramane macar, cel putin placut impresionat in fata unei imagini graitoare, mi s-a demonstrat ca ma insel si ca unii nu percep diferenta dintre o “poza” si o fotografie si oricat as fi incercat sa explic, sa arat, sa argumentez valoarea celei din urma, rezultatul a fost trist, “poza” e “poza” iar fotografia nu exista, e doar imaginatia mea bolnava.
In ciuda acestui lucru, prefer sa introc privirea si sa admir in continuare exaltata creatii ce-mi scalda ochii in admiratie, contemplatie, bucurie si uimire.

LE: comparatia pe care am facut-o intre ”poza” si “fotografie” nu se refera la “suportul fizic” care este poza iar fotografia subiectul imortalizat sau tehnica folosita, care nu pot fi comparate, ci la conceptul in sine folosit cu sens peiorativ: poza-fotografie, pozar-fotograf

What about school?

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am dus niciodata dorul scolii, colegilor sau vremurilor de atunci. Nu am amintiri pretioase din liceu, facultate, povestioare ori nostalgii. Se poate sa fiu eu anapoda. Nu am simtit niciodata nevoia sa povestesc despre aceasta etapa. Pe de alta parte, mi-as fi dorit sa am ce povesti si i-am invidiat intotdeauna pe cei care povestesc cu patima despre chefurile din liceu, intalnirile cu colegii, etc.. eu nu am ce povesti, aproape trist, oricum sunt antitalent la a pune in scena, in cuvinte intamplari si fapte, in aceste conditii ma inscriu la categoria “ascultator”. Aproape ca mi-am sters din memorie aceste perioade si mare lucru nu-mi amintesc, nu le simt lipsa, nu ma completeaza si nu ma definesc.
In schimb am despre cine sa-mi amintesc si mi-am pastrat prieteni, si nu colegi din liceu, cu care am relatii frumoase si de care sunt mandra, mandra tare. In momentul in care treci de la titulatura de “coleg” la cea de “prieten” inseamna ca e treaba serioasa la mijloc. E un fel de recunoastere adusa persoanei care a avansat “in grad” intr-o relatie si care de acum se desfasoara in afara perimetrului unor locatii sau a unor grupuri sociale. Ma simt tare bine cand numesc pe cineva prietenul/a mea sau sunt numita asa dupa botezul initial de colega, amica, cunostinta.
A fi prieten e lucru mare si e complicat si e dificil si.. conceptual, prietenia poate suporta toate adjectivele posibile, pentru ca e un adevarat univers, in continua dezvoltare, cu pericole iminente la fiecare pas.. but it’s fun to do it si merita, merita, merita.

Marriage makes me pathetic!

Observ o tendinta generala de oprimare a casatoriei. Sunt confuza. Explicatia e ambigua. Eticheta casatoriei te face indezirabil in ochii unora. Nu reusesti sa-ti gasesti locul in anumite imprejurari, nu pentru ca porti, tu, aceasta “eticheta”, ci pentru ca cei din jur nu se simt confortabil sa considere sau sa accepte aceasta probabilitate. Toate stereotipuile folosite pentru a desfiinta acesta “institutie” si-au pierdut insasi calitatea existentei prin folosirea lor exagerata, fara a se cugeta asupra semnificatiei lor.

”In aceleasi conditii exista triliarde de motive pentru care este dezirabil sa fii in aceasta postura de “individ casatorit” la fel cum exista alte triliarde pentru care nu ar trebui sa fii. Depinde doar de tine daca stii de ce o faci si daca aceasta alegere te implineste si te lasa sa-ti pastrezi in continuare identitatea personala. Nu sunt nici pro, nici contra. Sunt pentru integritatea personala, datoria de a face alegerea care ti se potriveste si constiinta de sine.

Adăugaţi o legendă

Detest sa fiu privita ca leproasa casatorita, marioneta fara identitate, inlantuita fortat in clisee invechite care in gura unora devin citate celebre, doar prin simpla rostire. Conceptul casatoriei trebuie reinventat si trebuie gasite alte instrumente inteligente pentru demontarea lui intr-o maniera decenta. A desconsidera ceva, doar de dragul de a o face, dezvaluie vulnerabilitate si teama, poate frustrare. Este gretos de plictisitor sa asculti aceeasi placa la nesfarsit.

Overall I’m happily married and I love it.

In fine,

‎”Be more concerned with your character then your reputation, because your character is what you really are, while your reputation is merely what others think you are”

Sunt total de acord cu asta in cel mai stereotipic mod. In traiul cotidian am incercat ca reputatia sa fie la acelasi nivel cu caracterul, insa nu am reusit. Intotdeauna una e mai dominanta ca cealalta, e pacat ca n-am reusit sa ating un oarecare echilibrul. Gasesc pe la toate colturile vanatori de greseli, speculatori, intriganti gata sa-mi arunce in fata fapte/actiuni/ganduri pe care nici macar nu le-am gandit sau luat in considerare. Am invatat in timp, destul de greu, ca trebuie sa ignor si in mare parte am reusit. Rautatea gratuita nu se potriveste principiilor mele si ma scarbeste ori de cate ori sunt tinta uneia sau sunt martora  unei scene de acest fel. Nu ma lamentez, doar ma confesez si sfarsesc sa ma eliberez de tot gunoiul care ma inconjoara, fac curat pe sub toate presurile si astept urmatoarea sambata sa pun aspiratorul in functiune, gunoiul nu va inceta sa existe, trebuie doar sa stii cand si cum sa-l faci sa dispara.